1 comentariu

Despre un călugăr cu har

Părintele Macarie Beşliu

Ctitorul cu mâini de aur

Avem reflexul de a ne plânge că numărul duhovnicilor iscusiţi a tot scăzut. (parcă exagerat de mult faţă de ritmul în care a crescut numărul călăuzelor oarbe şi al ereziarhilor de tot felul) Totuşi, până în vremurile din urmă, Dumnezeu va avea aleşii Săi, care vor duce lupta cea bună pentru Hristos, povăţuind poporul pe cale amântuirii. Părintele Macarie Beşliu este unul dintre părinţii cărora generaţia veche – ai cărei reprezentanţi au tercut, aproape toţi, la Domnul – le dă ştafeta ( şi cuvintele de apreciere ale părintelui  Justin Pârvu faţă de părintele Macarie, incluse în cartea de faţă confirmă acest fapt).

Ciprian Voicilă a coordonat cu delicateţe acest volum despre viaţa şi lucrarea părintelui Macarie. El a reuşit să depăşească ispita de a realiza o lucrare biografică în care să radiografieze elementele de circ mediatic legate de prigonirea părintelui Macarie ( evitând transformarea acestuia într-o „victimă” aureolată de sfinţenie). El s-a rezumat la a-i lăsa pe ceilalţi să vorbească. În primul rând, pe părintele însuşi, iar apoi pe unii dinte cei care l-au cunoscut. Nădăjduim că, nu după multă vreme, vom putea tipări o lucrare mai amplă, care să conţină mai multe mărturii despre darurile părintelui…

descărcare

  1. Nimic fără Dumnezeu!

( Interviu realizat pe data de 13 noiembrie 2012 de Ciprian Voicilă)

 Părinte Macarie, pentru început v-aş ruga să ne spuneţi câteva cuvinte despre copilăria dumneavoastră…

Părintele Macarie: Copilăria noastră să ştiţi că a fost grea. Am fost opt fraţi.Era în timpul săraciei după războiul care a fost.. Dar toţi am avut şi avem frică de Dumnezeu. Şi asta e cea mai mare bogăţie a noastră: să avem frică de Dumnezeu. Şi asta am avut-o încă din copilărie., urmând-o pe mama noastră care şi ea a fost foarte credincioasă. Tatăl ei a fost rănit în război. A fost prizonier. Tatăl meu, tot aşa, a fost prizonier la nemţi, luat când cu războiul. Pe părinţi îi chema Ion şi Steluţa. Erau muncitori. Si am dus o copilărie foarte grea pe timpul ăla. De primăvara şi până toamna, până aproape de lăsata secului, nu luam nimica, că era sărăcie. Nu numai pentru noi. Pentru toţi era copilăria grea, care erau ţărani şi de la ţară. Dar l-am iubit pe Dumnezeu şi Dumnezeu ne-a iubit şi El pe noi. Apoi ne-am mărit. Am plecat în armată. Dar, cum v-am zis, L-am iubit pe Dumenzeu şi Îl iubesc şi la ora actuală şi Îl voi  iubi cât voi fi.

La vârsta de 14 ani, am intrat să-L slujesc pe Dumnezeu în Biserica Ortodoxă Română. Chiar am împlinit 50 ani de slujire. Aveam 39 de ani când m-am călugărit, dar până atunci am fost slujitor ca dascăl în comună. În Bisoca, acolo am fost. Şi am slujit cu mai mulţi preoţi, în tei, patru, cinci rânduri. Şi apoi, după revoluţie, nefiind căsătorit, am zis că e bine să îmbrac haina monahală. Şi Dumnezeu m-a ajutat. Că nimic nu se poate fără Dumenzeu.

Am plecat din sat şi am venit la Poiana Mărului, unde mănăstirea fiind desfiinţată, dormeau vacile şi oile în slonul (pridvorul) bisericii. Nu era gard, nu era nimic. O îngrijeau cei din comuna Jitia, dar prea puţin. Preot nu era. Slujea preotul de la Jitia. Atunci s- hotărît episcopia Buzăului să trimită un preot acolo. Pe 8 martie 1990 imediat am deschis Mănăstirea Poiana Mărului şi atunci  venit Preasfinţitul Gherasim – Dumnezeu să-l odihnească în rai! El a venit şi m-a adus acolo.El m-a călugărit, el m-a preoţit şi mi-a zis: „ Mulţumesc lui Dumnezeu că ai avut mâini de aur de ai deschis Mănăstirea Poiana Mărului”. Şi apăi de atunci am lucrat, am băgat lumină, am reparat pavilionul, am făcut paraclisul Sfântul Ilie, am făcut o vilă arhierească, casa mănăstirii. Am îngrădit pământul. Am făcut lac de peşte, grajdul, tot ce era necesar pentru mînastire.

Am primit doi patriarhi în Mănăstirea Poiana Mărului, pe Preafericitul Teoctist, Dumnezeu să-l odihnească, şi pe Patriarhul Antiohiei, Ignatie al IV-lea. M-a anunţat că vne patriarhul la Poiana Mărului. Aveam emoţie că eram patru inşi acolo, era foarte greu să aranjez tot, să îi primeşti. Bine, era şi fratele meu care e primar în Bisoca de 22 de ani, din 1990. Ce a zis Preasfinţitul? Unde mănâncă? La Poiana Mărului eram mulţi, vreo 20, 30, că au venit ăia cu mitropoliţii şi episcopii lor, ăştia ai noştri cu mitropoliţii şi episcopii noştri. Au fost mulţi. A zis: „ Servim masa la primar”. Dar acolo a fost foarte frumos. Patriarhul a fost foarte mulţumit la masă acolo şi a zis că peste 500 de ani mai intră doi patriarhi într-o casă de mirean şi într-o mănăstire. Aşa ne-a spus nouă acolo. S-au simţit foarte bine şi au plecat.

Dar în timpul acesta era un sat, satul meu natal, Sările. Şi aveam acolo şi mal de sare, cea mai vestită sare din judeţ. În biserică ploua, biserica fiind din nuiele, cum era pe timpuri, pe atunci. Am renovat-o, cu binecuvântarea Preasfinţitului Epifanie. Şi acolo am cumpărat-o, am aranjat-o, am pictat-o, am făcut resfinţirea, tot, tot, tot, că era văruită pe dinăuntru, cum era pe timpurile cu sărăcia. Şi apoi, după ce am aranjat.o, am terminat-o, am lucrat şi la Poiana Mărului şi am făcut Paraclisul Sfântul Ilie, că era foarte frig în biserică. Era foarte frig, că era biserică mare, sobele nu mai erau bune şi am stat un an, doi, trei, de am tremurat acolo. Apoi am făcut un paraclis, tot cu binecuvântarea preasfinţitului. N-a durat mult, că a lucrat Dumnezeu şi când lucrează Dumnezeu poţi să fii şi de unul singur, dar să fie binecuvântat de la Dumnezeu. N-a durat mult, niciun an de zile, l-am sfinţit, i,am făcut sobă şi acolo slujeam bine, chiar foarte bine. Era foarte cald, foarte bine. Şi apoi lumea mă mai poftea, că era înmormântare, că era pomană, că… orice necaz avea venea la părintele la Poiana Mărului. Eram foarte iubit de lume, că erau 30 de ani în care slujisem şi ştiam şi când s-a născut omul, că dacă botezam cu părintele de atunci! Eu am fost în zona Bisoca. Acolo am trăit şi acolo am şi moştenire de la părinţii mei, tot în Bisoca.

La Poiana Mărului aveam trei căprioare care veneau iarna la noi, după mâncare, şi vara stăteau tot acolo prin grădină. Că se adăposteau în sfânta mănastăre, aproape de grajd. Câinele îl aveam legat, îl certam şi nu se mai dădea la ele.Trei căprioare şi un ţap care veneau acolo. Dar, după ce am plecat de acolo, nu a mai venit nimic. Decât ursul şi le-a rupt oile pe-acolo. Dar căprioarele nu mai sunt . Lume multă le-a văzut şi le numeau caprele lui Macarie. Erau aproape domestice, nici câinii din sat nu le mai făceau nimic.

Eu m-am dus la o înmormântare la Dealu Sării. M-au poftit oamenii acolo. Ei lucraseră la noi , la Poiana Mărului. Îi murise unuia soacra. Şi de la Dealu Sării la Jitia erau şapte kilometri. Şi m,am dus cu moarta şapte kilometri. Dar ne-a plouat de la Poiana Mărului şi pâna la Dealu Sării, patru kilometri, şi de la Dealu Sării şapte kilometri şi ne-a plouat, ne-a făcut fleşcă, fleaşcă, dar trebuie să ducem mortul acolo.că nu era preot. Şi m-am dus şi le-am zis: „ Bă, nu sunteţi buni de nimic dacă  voi nu faceţi o biserică în satul ăsta. Sunt o sută şi ceva de case. Hai să facem!” „Hai, părinte, dar mata dă-ne pământ.” Apoi eu m-am dus, am cumpărat pământul, o juma de pogon, l-am avertizat pe Preasfinţitul Epifanie, că vrem să facem biserică, şi a fost de acord, a venit, a sfinţit locul. A fost foarte, foarte amabil să facă acolo că ştia şi el suferinţa oamenilor. Şi am făcut-o, am sfinţit-o şi pe aia, am dat-o în primire la preotul de acolo, preot de acolo care mi-a vorbit aşa, foarte urât: „De acuma nu mai ai, mă, ce căuta pe-aici”. Bine, oamenii s-au supărat. „Lasă, mă, zic, aşa îi poate mintea.” Dar Dumnezeu, când te vesteşte El să faci, fă!

Am venit aici să văd Muntioru. Când am fost aici cu părintele Valerie, la noi era iarnă şi aici era zăpadă, intra în pantofi şi am zis că nu, nu mai fac una aici, că sunt destul trei biserici, câte erau în timpul ăla. Şi am fugit şi ăsta, părintele Valerie, m-a trântit jos, în zăpadă şi îmi zice : „ Nu, fă mănăstire! Binecuvântează pământul!”(Părintele Macarie râde) Nu. Şi eu nu am binecuvântat, am fugit. Şi noaptea am auzit un ciocăn. Când m-am deşteptat, nu bine aşa, pe tot muntele acesta era Mântuitorul îmbrăcat în nişte veşminte roşii şi muntele era tot pictat. Şi a zis vocea aceea din spate: „ Fă, mănăstire pe Muntioru!”. Şi era lume cât vedeai cu ochii şi-n partea aia şi în partea cealaltă, partea stângă, erau trei oameni mari cât un bloc, răi, care nu voiau să îmi dea voie să o fac. M-am deşteptat, am plecat, am venit, am dat pământ, m-am dus la episcopi, am făcut actele, am dat pământul şi am pornit la lucru. Când am venit aici, era încă tot zăpadă – că era munte. Şi-am pornit, şi-a durat nici doi ani şi a fost aranjată, pictată, tot. Încă chiar preasfinţitul zicea: „Mă, cine crezi că e p emuntele ăla, două, trei, patru babe şi cinci uncheşi?”Şi am un cumnat, părintele Milea, care a zis: „Va fi lume câtă frunză şi iarbă.” „Ce zici, măi Macarie?” „Da, aşa este.” Şi a început a râde, toţi consilierii râdeau. Şi zic: „Preasfinţite, eu plec pe munte chiar din seara asta, cu doamna preoteasă” – o sora a mea e preoteasă şi ea conducea maşina. Dar nu intrase maşină pâna aicea. Zice: „Măi, te rog, nu pleca cu doamna preoteasă”. Le-am gătit masă acolo, la Poiana Mărului. „Pleacă mâine, la ora 5:00”, zise Preasfinţitul. Ca să aranjez târnoseala, să aranjez tot, că venea episcopul. Să fiu pregătit. Să chem poprul de aicea. Că ştiam, când am văzut în visul acela, că era lume cât se vedea cu ochii, îmbrăcaţi în alb, cu lumânările aprinse. Zic: „Mă, e ceva”. Şi atunci zic: „ Eu plec, dar, nu vă deranjează maşina când plec?” „ Nu, tu pleci la treaba ta”. Dacă preasfinţitul mi-a dat binecuvântarea, am plecat.

La sfinţire, când să sosim aici, cândsă intrăm în pădure, vedem deja cârduri, cârduri, cârduri de oameni, oameni, oameni, lume, femei, copii, claxonau… Şi era întuneric. Când am sosit sus, lumea se ferea în lături, claxonau… „Părintele, părintele”. Când am sosit aici, biserica era deja arhiplină şi în curte.. Şi a început a veni lume din toate părţile: Nereju, Vintileasca, Jitia, Bisoca, Covasna. Din toate Părţile. Şi după aceea, a venit preasfinţitul. El a zis: „Eu la opt jumate vin, să mă primeşti!” Am ieşit, zic, mă, e deja opt jumate, lumea deja pusese hainele pe jos ( să treacă preasfinţitul peste ele). „ Nu mai vine, nu mai vine”. Erau nişte poliţai, le zic: „ Măi, voi ce faceţi aici? Duceţi-vă şi întrebaţi de ce nu vine preasfinţitul”. Şi zice unul: „ S-a blocat drumul şi nu se mai poate”. Aşa era de lume şi de maşini. S-a dus poliţia, a venit preasfinţitul, era nouă şi ceva. „Măi, măi, măi,  ce să fac, ce să fac?” Că de la poartă au pus haine întinse, aşa e obiceiul, să treacă peste ele arhiereul. „ Treceţi peste ele”. Şi a venit lume şi au fost peste două sute de maşini numai aici, din toate părţile, din toate colţurile. Era poiana… nu se vedea de lume. Şi, după ce s-a sfinţit biserica, a mulţumit preasfinţitul la tot poporul, la toată lumea şi s-a terminat cu bine, am pus masă, dar nu am putut la toată lumea, că era lume multă. Am dat ce-am putut. Şi apoi, de acolea zic: „Preasfinţite, e foarte ger, să facem un paraclis” „Gata.”. Dar, în timpul ăsta în care am pornit eu lucrarea în biserică, a venit un porumbel alb ca zăpada, timp de şapte zile. Se cobora, venea, dădea roată pe colo. Şi apoi, de acolea, nu l-am mai văzut.Când am început paraclisul, la doi ani de zile, iar a apărut porumbelul, dar nu a stat deloc. În trei luni şi jumate s-a făcut paraclisul, s-a speriat şi preasfinţitul că: „Cum aşa de repede?”. Puterea lui Dumnezeu. Pe munte toate s-au schi,mbat, aşa dintr-odată, s-au schimbat numaidecât. Ştefan cel Mare a lăsat scris, am văzut şi eu: „Faceţi mănăstire pe Muntioru”. Dar nu s-a ţinut cont, au trecut anii. Că el a venit pâna aicea la Vrâncioaia, pe muntele ăsta a fost. Voia să lase mănăstire, să lase şi aicea un punct. Un punct pe muntele ăsta, că i-a plăcut. S-a făcut Mănăstirea Muntioru şi i s-a împlinit dorinţa.

Apoi, după ce am terminat pe acestea de pe munte, ce zic nişte credincioşi din Şindrila? (Acolo erau mulţi pe stil vechi, dar cinci, şase familii pe stil nou) „Mă, să facem o bisericuţă acolo, cu binecuvântarea preasfinţitului”. Au pornit nişte oameni. Preotul de acolo nu i-a ajutat. Atunci, mie mi-au dat ascultarea: „Tu faci biserica” . „Gata, dacă mi-a dat preasfinţitul ascultarea…” Asta era a şasea biserică pe care am făcut-o. A dat binecuvântarea, am făcut-o. Cu hramul Sfântului Constantin şi a mamei sale, Elena. Cei de pe calendarul vechi ne duşmăneau, că aveau şi ei biserică acolo. „I-auzi, s-a băgat Macarie şi acolo!” Nu eram bine văzut, ci eram hulit: „Uite, bă, vine ăsta călugăr şi face şi aicea”. Ne-am dus trei luni şi jumatate. Era iarba încă mare. Intra apa în papuci, că la noi aicea cade roua dimineaţa. Mă duceam cu mâncare la oameni, veneam, mă duceam, veneam, mă duceam, veneam.

Şi aicea ne-a durut foarte tare. Au chemat episcopul, s-a sfinţit, dar nu ne-a primit la sfinţire. Nu ne-au dat voie să venim. S-a zis că am făcut-o cu vrăji. M-am necăjit şi le-am spus: „Dacă eu am făcut-o cu vrăji, dacă eu l-am păcălit şi pe diavolul de fac cu el biserici, înseamnă că mare putere am! Că ăla le strică!” A venit lumea că a văzut că nu sunt: „ Părintele Macarie, părintele Valerie unde sunt?”. Toţi oamenii au plecat de acolo. A rămas singur. Şi au venit la Poiana Mărului. M-am trezit, era pe la 11:00 aşa , cu biserica de la Poiana Mărului  arhiplină: „Părinte, de ce nu aţi venit la sfinţire?” Şi le-am spus că nu ne-au primit. Sigur că s-a supărat poporul şi credincioşii care au fost. Dar s-a făcut, s-a sfinţit şi este biserică în satul Şindrila.

După aceea, ce ne-am gândit? Mama mea a avut pămîntul, le-a dat pământul de la împroprietărire, pe care l-a avut de la părinţi., şi acolo, într-o poiană, spre Dealu Sării m-am gândit să facem o mănăstire în cinstea Adormirii Maicii Domnului. Bine, că aveam şi cu Naşterea Maicii Domnului. Şi acuma, eu cu ce să o fac? Mă bătea gândul: am biserică cu hramul Sfântului Ilie, cu Naşterea Mântuitorului, am cu Sfinţii Petru şi Pavel, am cu Sfinţii Arhangheli, cu Schimbarea la Faţă am, ce să fac? Şi am auzit un glas: „Întru adormire lumea nu am părăsit” . Şi Ăsta e troparul Maicii Domnului. Şi atunci zic, o facem în cinstea Adormirii Maicii Domnului. După care am fost la preasfinţitul. Era foarte bucuros şi deschis. A zis întâi: „ Nu prea mai am pe cine duce acolo. Dar dacă te-ai hotărît, eu te binecuvântez”. Şi m-am dus, am pornit. Era proprietea mea, in comuna Jitia. A fost proprietatea mea, a mamei. Mama s-a bucurat când a auzit că fac mănăstire acolo: „Să-ţi ajute Maica Domnului!” Zic: „Dar nu ai pretenţii?” „Să-ţi ajute Maica Domnului, îţi dau cu toată inima şi faci acolo.” Şi am pornit şi nu a durat niciun an şi e pictată, aranjată, numai să stăm şi să auzim Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie în ea. Clopotniţă, chilii toate sunt aranjate, lumină, apă, tot avem. Dar mai aşteptăm să fie sfinţită. Sfinţirea unei biserici e mai grea decât lucrarea la o biserică.

Cum v-a venit gândul să vă călugăriţi?

Părintele Macarie: Fusesem la Sâmbăta morţilor, la Bisoca, cu coliva – că mă duceam cu coliva. Mama zice: „Mamă, ia tu coliva, să nu  mai merg eu 7 km cu coliva”. 7 km sunt de la Bisoca până la biserică. Şi atunci, după ce am venit pe seară acasă, am spus: „ Bre, mamă, mie nu-mi place cum cădeşte părintele” „ De ce?” „De ce nu cădeşte mai aşa, mai aşa?” Am luat un ştergar  şi făceam aşa ( pă-rintele face nişte gesturi lente ) „Uite aşa, bre, mamă, de ce nu face părintele aşa?” Şi în timpul ăla s-a aprins becul cu o lumină mare, de s-a făcut toată casa albă – şi iasomia din bătătură era albă ca zăpada. Alb, alb, era totul alb. Mama a fugit de-aicea şi s-a dus într-o camera de-acolo: „Aoleo, luăm foc, luăm foc!” „Nu, stai liniştită.” Mi-a fost şi mie frică. Şi atunci mama a zis: „Ce-o fi asta Maica Domnului? Ce-o fi asta, Maica Domnului?”Şi apoi, peste o săptămână, a venit părintele Milea: „Mergi pentru călugărie”. „Nu meerg!” Venisem la biserică ud, aveam nişte papuci, făcea fleoşc, fleoşc apa în ei. „ Hai, mergi, te-aşteaptă Preasfinţitul Gherasim la poartă”. M-am dus la episcopie, Preasfinţitul Gherasim mă aştepta. Dar, nu ştiam ce se întâmplă. „Gata, dezbracă-l de haine” . M-a dezbrăcat… Şi, când să mă apropii de Mănăstirea Ciolanu, aş fi vrut să mă lase să fug. „Eu ştiu unde m-oi duce, cine ştie ce o să mi se întâmple?” Îmi făceam aşa, gânduri de-astea. Preasfinţitul Gherasim zice: „Ce, ţi-e rău?” „Nu mi-e rău” N-am spus ce am . Şi în timpul ăsta, s-au deschis porţile mănăstirii şi au început să tragă clopotele – îmi era drag. Când am auzit clopotele, mi-am revenit, mi-am dat seama unde sunt. Şi a venit preasfinţitul cu un călugar. Eram şi onorabil! Stareţul de acolo mi-a dat pantofii lui, altul mi-a dat haina. Preasfinţitul era naşul meu, el m-a îmbrăcat, el m-a călugărit, m-a preoţit. Dumnezeu să-l ierte. Era un episcop extraordinar! Şi, când m-a călugărit, n-am ştiut ce se întâmplă, ce îmi face. M-a dezbrăcat, m-a lăsat într-o cămaşă… Şi m-a culcat cu faţa în jos. Când m-a culcat cu faţa în jos eu n-am ştiut. Pentru votul sărăciei… Doamne! Preasfinţitul zicea: „Zi da”. Spuneam şi eu da, dar nu ştiam ce se întâmplă. M-a îmbrăcat, mi-a dat Evanghelie, mi-a dat o cruce acolo. Şi toţi călugării bătrâni şi preasfinţitul au sărutat crucea şi Evanghelia. Şi au zis că tei zile să stau pe scaun, să nu mă mişc. Eram obosit, eram obosit. Mai adormeam, mai oboseam. Stăteam pe scaun. Vineri m-a făcut diacon şi sâmbătă m-a făcut preot. Şi trei săptămâni m-a ţinut acolo. Cu părintele Milea, fiindu-mi şi cumnat, şi Preasfinţitul Gherasim. El stătea, Dumnezeu sa-l ierte, acolo în genunchi, în faţa crucii. Şi a zis: „Ce faci, îl mai ţii pe părintele Macarie?” Se apropia Paştele, mai erau trei săptămâni, tebuia să facă Învierea la Poiana Mărului. Şi preasfinţitul zice:  „ Dă-i drumul că ştie rânduiala mai bine ca orice preot” Ştiam toată rânduiala. Am mers înainte, cu Dumnezeu înainte. Şi aşa a tecut viaţa, a fost o istorie mare viaţa mea. Nu ştiu de ce mă iubeşte Dumnezeu, că eu sunt păcătos. Nu ştiu ce am făcut bine pe pământ. Eu n-am făcut nimica. Numai rele.

Vă rog să spuneţi câteva cuvinte şi despre întâlnirea sfinţiei voastre cu părintele Cleopa…

Părintele Macarie: Am primit de la părintele Cleopa scrisoare o dată, de două ori şi m-am gândit că de ce îmi trimite atâtea scrisori, nici nu mă cunoaşte, nimica. Şi, atunci, imediat i-am spus părintelui Valerie: „Mă, m-am hotărît să mergem la părintele Cleopa.” „Păi, cum te-ai hotarît dintr-o dată?” „M-am hotărît să mergem la el.” Era dimineaţa, pe 5 sau 6 februarie1998. Haide, ne-am hotarît şi am vorbit cu un băiat din Dealu Sării şi cu tatăl lui, Dumitru Zamfiroiu. „Mă, vreau să mă duc până la părintele Cleopa., că mi-a trimis scrisoare specială, să vie părintele Macarie”. Şi m-am dus. Nu-l cunoşteam. Totuşi, eram aşa emoţionat: „Mă, la ce să mă cheme părintele Cleopa?” Când m.am dus acolo, era un călugăraş roşu care băga lumea, scotea, băga lumea. Ucenicul: „Mai e cineva?”Iese părintele de acolo. „Da” „De unde sunteţi?” „ De la Mănăstirea Poiana Mărului.” El se duce şi-i spune. „ Cine mai e?” „Părintele Macarie de la Poiana Mărului” „ Ăăăă, nu mai mănânc – era ora mesei – să vină. „ Când m-am dus acolo stătea pe scaun, tremura aşa, am dat să-i sărut mâna. „Nu, nu. Eu v-o sărut.” Era smerenia lui. Şi, dacă am văzut aşa, i-am sărutat mâna, că era mai bătrân ca mine. „ Ia loc.” „ Nu, zic, eu stau aci în genunchi şi sfinţia ta stai pe scaun. Stau aici în genunchi, ca să ne vedem bine”. „Şi m-am aşezat în genunchi şi în faţa lui, aşa. „Te-am chemat mai demult la mine să văd pe cine a adus Cuviosul Vasile la Poiana Mărului – şi Dumnezeu a ştiut ce a adus.” Imediat am spus eu: Da, a adus, dar suntem puţini numai teri inşi.” „A, e bine, zice, e o candelă aprinsă. Şi a fost mănăstire de călugări şi ştie Dumnezeu ce a ales. De aia te-am chemat, că eu nu mai am mult şi plec. Vei fi prigonit, vei tece prin multe, dar ai poporul cu tine. Dar e poporul cu mata..”

Şi aşa a fost.

Părintele Macarie: Da.

Ce alte personalităţi duhovniceşti aţi mai cunoscut de-a lungul vieţii?

Părintele Macarie: L-am cunoscut pe părintele Paulin Lecca şi m-am dus la Mănăstirea Rogoz, să mă mărturisesc la el, că am auzit că e un duhovnic foarte bun.Când m-am dus acolo, m-a întrebat: „ De unde sunteţi?”. Maica m-a recomandat imediat: „ Părintele Macarie de la Poiana Mărului”. „ Ooo!” M-a întâmpinat cu bucurie, m-a îmbrăţişat, apoi mi-a zis: „ Părinte, am o dorinţă la dumneata. Vreau să mă mărturisesc.” „ Păi, tocmai de-aia am venit eu, să mă mărturisesc. Mata eşti om mai puternic, eu sunt un păcătos de la Poiana Mărului”. „ Nu, nu pleca de aici pâna nu mă mărturisesc.” Şi l-am mărturisit, apoi am vrut să mă mărturisesc şi eu. Nu, nu a vrut să mă mărturisească şi a zis: „ Părinte, se apropie moartea şi la mine.” Şi, într-adevăr, nu au durat cinci, şase luni şi a murit.

Şi pe părintele Arsenie Papacioc l-am cunoscut. A venit la Poiana Mărului. Atât de bucuros a fost că am slujit. Era un părinte micuţ, numai olecuţică aşa, dar foarte isteţ şi foarte viu. Era ca argintul viu – şi mai puternic! Şi mi-a zis: „ Părinte Macarie, Îi mulţumesc lui Dumnezeu că am slujit. Nu se ştie dacă o să mai avem vreo ocazie.” Şi a fost şi cu stareţa Semfora. Ne-a invitat la el la Techirghiol. Nu m-am putut duce. Am trimis ucenicul.. Eu n-am putut pleca, dar i-am cunoscut pe aceşti duhovnici..

Cum era părintele Paulin Lecca?

Părintele Macarie: Era un călugar adevărat, un trăitor. Suferea pentru ce se întâmplă în lume şi în biserica noastră. Suferea. Chiar spunea că e cutremurat de ce se întâmplă în biserică. Era foarte deschis, foarte simplu. Cu toate că era foarte pregătit, devenea de la cel mai învăţat la cel mai simplu. Dar îi iubea mai mult pe cei simpli. Îi iubea mai mult pe simpli. Eu i-am spus viaţa mea. Mi-a zis un cuvânt. Zice: „ Părinte, degeaba e ştiinţă, dacă nu mai e credinţă.”

Părinte, ce greutăţi aţi avut când aţi ridicat cele şapte biserici pe care le-aţi ctitorit?

Părintele Macarie: Paisprezece kilometri mergeam de la Poiana Mărului până la Muntioru. Aduceam cu spatele mâncare, raniţa o aveam în spate şi două plase în mână. La Muntioru duceam mâncare. Nu vorbesc de Şindrila şi Dealu Sării, că erau mai aproape, nu le-am mai pus la socoteală pe alea. Aici ( la Muntioru) era mai departe. ( Părintele arată o fotografie în care sfinţia sa apare lângă un măgar încărcat cu desagi)  Cu el a cărat, cu măgarul….. Asta era viaţa călugărilor de la Poiana Mărului. Viaţa călugărilor de la Poiana Mărului. La ora actuală un patriarh sau un episcop nu pot să meargă pe jos ca să nu fie jefuiţi. Dar nu tebuie nici prea mare lux. Nu mai e ce a fost înainte: simplitatea, modestia.Acum e tra bun.Şi unde vede că mai e oleaca de smerenie, atacă şi pe aia, să nu mai atragă lumea. Să fie la fel, să nu mai fie deosebire. Lumea să fie la mâna lor, să nu mai arate ce au spus sfinţii şi să nu mai arate exemplul Mântuitorului. Că poporul nostru creştin ortodox încă vede.

Cum a fost când aţi rămas izolat aici la Schitul Muntioru, în perioada când a nins puternic?

Părintele Macarie: S-a făcut izolare în toată ţara. Şi zona noastră, Vrancea, a fost afectată chiar zdravăn. A venit cineva cu ajutoare, cu schiuri din alea de prin Hunedoara, salvamontişti, şi când au ajuns aicea au zis: „ Ce e aici , cu şase persoane? V-am adus ajutoare, părinte” . Şi deja bătea vântul, zăpada era de trei metri, dar pe noi nu ne-a afectat cu nimic. De aici şi până la paraclis nu era zăpadă. O spulberase vântul. Şi noi ne duceam ca pe sub tunel, pac! A dat dumnezeu. Nimic fără Dumnezeu. Nihil sine Deo.

„ Nu ne trebuie ajutoare, le-am zis, că avem. Noi avem.” Şi aveam patru vaci pe care le mulgeam. Eu aveam un butoi de 300 de litri de varză, murături. „ Vă e foame?” „Da.” „ Uite, vă dau carne. Dacă vreţi vă dau şi varză.” Le-am dat acolo, au mâncat, am fiert ţuică. Erau foarte obosiţi, merseseră numai pe schiuri la deal. „Am tot ce ne terbuie. Nu primesc. Duceţi-le la bătrâni, care au nevoi, sunt bolnavi, la copii. Noi avem tot ce ne trebuie. Lemne am, le tai de toamna, le aranjez, tot, tot. Dumnezeu a lăsat patru anotimpuri. Primăvara, vara, toamna şi iarna. Primăvara să punem, vara să muncim, toamna să culegem şi iarna să mâncăm. Încă, domnilor, noi nu suntem tâmpi. Noi muncim primăvara, vara, toamna să culegem şi avem tot până când o veni iară iarna.” „Şi atunci ei au rămas aşa. „ Nu le primiţi?” „ Nu.” „Părinte, înapoi nu le mai luăm.” „ Nu le luaţi, le lăsaţi în biserică şi în biserică duminica viitoare le dau la credincioşi”. Şi aşa au făcut. Au spus primarului şi credincioşilor: „ Nu vă mai duceţisus, că ăia au tot ce trebuie. Părintele Macarie şi călugării sunt foarte gospodari.”

Pe dumneavoastră vă cercetează foarte multă lume. Care sunt cele mai curente probleme de viaţă ale oamenilor?

Părintele Macarie: Despărţirea de familie, copii bolnavi, soţul sau soţia bolnavă. Un sfat vor. Simţind ei o binecuvântare , au venit la mine – care bolnav, care vrea copii. Şi au trecut 4, 5, 10, 15 ani şi nu au avut copii şi au fost la orice medic. Şi mi-a zis o femeie: „ Părinte, a spus medicul că nu avem copii, că eu sunt bolnavă.” „ Nu te mai lua după doctori, că ai să ai copii. Ai să ai.” „ Părinte, nu am părinte”, a zis doamna. „ Du-te acasă, îi zic, că ai să ai două fete. Ca să-mi aducă, mai târziu, fetele. Le-a adus să le văd. Gemene, două gemene.

Şi chiar acuma, duminică, vine un domn care lucrează la primăria din Focşani.                Şi mi-a zis: „ Părinte, am fost la medic şi mi-a spus că sunt terminat. Sunt pe moarte.”  Avea probleme cu inima. „Dar ce ai?” „S-au înfundat canalele.” Era şi foarte galben la faţă. Se muiase de tot. „ Nu te mai lua după doctori, că tu nu mori. Du-te acasă! Faci ce îţi spui eu?” „Da.” „Dar să faci!” Eugen îl cheamă. Zic: „ Te duci acasă şi faci ceaiuri de urzică şi de rădăcina urzicii şi bei şi seara şi dimineaţa, dar fără să fie îndulcit. Şi apăi să vezi ce băiat te faci.” A dat să-mi mulţumească. „Nu-mi mulţumi mie, mulţumeşte-I lui Dumnezeu. Eu sunt păcătos.” S-a dus femeia lui pe de-a rândul – e doctoriţă – , a găsit rădăcină de urzică şi a luat. „Părinte, am luat. Şi după ce am luat vreo lună de zile, cum mi-ai spus mata, m-am dus la doctor la Bucureşti şi m-a chemat la control. Măi, dar ce tratament faci, că ai scăzut de la atât de multe bătăi la şaizeci, mă! Ce tratament faci?” Şi i-a spus: „ Am fost la un preot şi mi-a dat să beau ceai de rădăcină de urzică, dimineaţa şi seara”. Şi doctorul a spus: „Ăla e mai bun ca noi!” La inimă foloseşte mult, că schimbă sângele, îl subţiază. Şi mintea se luminează. Şi atunci a venit el să-mi mulţumească: „Nu-mi mulţumi mie. Dar, să mai continui. Continui mereu, că, dacă nu continui mereu, te-ai terminat”. Dându-i un sfat aşa – bine, că Dumnezeu lucrează – se simte ceva.

Au venit patru medici de la Bucureşti, soţul şi soţia medici amândoi, socrii medici amândoi. Şi au venit la mine. „De unde sunteţi?” „De la Bucureşti.” „La ce  aţi venit?” S-au recomandat: „Am  venit la dumneavostră, că suntem medici.” „Păi, voi veniţi la mine?” Ea, fata, a spus: „Da, dar dumenavoastră sunteţi doctor sufletesc”. Şi zice: „Părinte, sunt bolnavă şi am un băiat. Am o moleşeală şi am fost la toţi doctorii şi colegii şi soţul  şi soacra şi socrul  şi nu îmi spun ce am, spun că nu am nimic.” „Măi, dacă îţi spun ce ai, te sperii?” „Nu, părinte.” Era foarte curajoasă. „Ai cancer.” S-a făcut albă. „ei, ziceai că nu ţi-e frică, vezi! Te-am incercat.” Am zis asta ca s-o întăresc. „Te-am încercat, dar vezi că ţi-e frică?” „Da, părinte, dacă mi-aţi spus dintr-odată?” „Păi, dar cum să-ţi spui, uşor, după ureche? Ţi-am spus ce ai. Nu ai nimica, fato, ai o lenevie în corp. Mai faci tratament, nu fă efort. Nu te mai gândi că ai ceva, nu ai nimica.” I-am oprit pe bărbatu-su şi pe soacră-sa şi le-am spus că are cancer în sânge şi nu o duc emai mult de o lună. Şi la o lună mi-a dat telefon că a murit. Aşa de rapid a fost.

Toate problemele acestea ce cauze au? Întotdeauna e omul de vină? Sau părinţii lui? Sau e doar o încercare de la Dumnezeu?

Părintele Macarie: Sunt şi greşelile noastre şi păcatele noastre. Trebuie să ne controlăm pe noi. Abuzăm şi ni se pare că e cava, dar mai târziu, „ţac”, şi gata cu puterile! Trebuie să fim atenţi la păcate şi la viaţa noastră, cum ne-o petrecem. Nu numai în cărnuri, nu numai în desfătări. Să ne formăm să avem patru anotimpuri, să avem ţi post, să avem şi rugăciune. Şi atunci, toate treburile vor merge bine.

Pe ce trebuie să punem accent: pe post, pe rugăciune sau pe milostenie?Cum ar tebui să vieţuiască un creştin?

Părintele Macarie: Să iubim mai mult pe aproapele. Să iubim mai mult. Şi postul întotdeauna. Post şi rugăciune, rugăciune… Dar să îl iubim pe aproapele nostru. Să Îl iubim pe Dumnezeu din toată inima, din tot cugetul şi din toată puterea noastră şi pe aproapele ca pe noi înşine. Să iubim,  că degeaba avem credinţă şi nu avem iubire. Asta este cea mai mare şi cea dintâi. Să fie lucrătoare credinţa. Trecem pe lângă aproapele nostru şi îşi fac milă de el alţii, de alt neam, de altă credinţă. Te uimeşte când tu, credincios fiind, treci pe lânga el, nu îl ajuţi, treci pe lângă durerea lui. Şi vin din alte ţări alte confesiuni şi îl ajută şi noi nu putem. Să ne iubim mai mult pe aproapele nostru. Pe Dumnezeu şi apoi pe aproapele nostru.

În familiile ortodoxe, între soţ şi soţie, după perioada de iubire reciprocă, apar copiii, datoriile de tot felul  şi, odată cu ele, neînţelegerile. Se răceşte iubirea dintre cei doi şi, la un moment dat, unul încearcă să-l domine pe celălalt. Fie bărbatul pe femeie, spunându-i: „da, dar bărbatuleste capul femeii”, fiechiar femeia ajunge să.şi domine bărbatul şi să-şi asume un rol masculin, de conducător, în familie, vrea ca să dicteze totul. Cum terbuie gestionate aceste relaţii?

Părintele Macarie: Vina este mai mult a bărbatului. I-a dat femeii liber prea mult, să fie slobodă. Nu-i dai voie prea mult, ca să comande. Numai să asculte, cu comanda mai puţin. Comandă bărbatul. Numai dacă bărbatul nu e în stare să comande – fie e bărbatul beţiv, hoţ, şi aşa mai departe – atunci poate femeia să comande ea şi să conducă ea. Dar femeia totdeauna să se supuie bărbatului. Aşa a lăsat Dumnezeu, ca bărbatul să aibă bucuria că e bărbat şi femeia să se plece bărbatului. Ea este încă din coasta lui luată şi atunci ea să se plece  şi să respecte bărbatul. Şi bărbatul să respecte femeia.

Dar cum trebuie educaţi copiii? Există o modă acum, sub influenţa diverşilor psihologi, care militeză pentru eliminarea oricărei pedepse în relaţia părinte – copil.

Părintele Macarie: Copilul trebuie să ştie de tata şi de mama. Să fie educat că, dacă nu respectă pe tata şi pe mama, cum e lăsat de la Dumnezeu, atunci suferi pe urmă. Trebuie să ştie de frică. Noi, când eram copii, ne mai pişcau tata şi mama, ne mai băteau. Mai plângeam noi, dar, la o adică, mulţumeam. Mulţumeam, pentru că altfel greşeam sau ne duceam într-o prăpastie. Am plecat chiar o dată, de două ori de acasă şi n-am spus. Şi eu ne-au căutat şi sigur că ne-au pişcat. Am plecat, am venit noaptea şi atunci ne-au bătut. Şi după ce ne-au pişcat, noi ne-am supărat, neţam băgat sub plapumă, dar am mulţumit că era noapte, puteau să fie câini, puteau să fie lupi, putea să te învinuiască cineva că ai spart, furat de undeva. N-a durat mult şi s-au furat de la cineva de acolo din comună nişte oi. Cine? Puteau să zică, uite, mă, ăla. Rămâneai hoţ toată viaţa? Noi eram copii, nu puteam fura, dar, mărindu-te putea să cadă vina pe tine. Şi, atunci, copilul să ştie de frica tatălui şi a mamei. Adică tata îţi spune asta, atâta faci. Femeia să îi spună bărbatului unde se duce, „mă duc să cumpăr ceva”, şi bărbatul să îi spună femeii unde se duce. Şi atunci e o familie binecuvântată de Dumnezeu.

Unii cred că sfinţia voastră aţi moştenit de la Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului darurile pe care le aveţi ca răsplată pentru că aţi reînviat Mănăstirea Poiana Mărului. Ce credeţi despre asta? E ceva adevăr în asta?

Părintele Macarie: Da, e adevăr. Acolo am făcut nişte sobe. Până în canonizare am făcut nişte sobe, am băgat apă… Şi am avut un ţigan, îl chema Culiţă. El dormea acolo, îi făceam mâncare, trimis de fratele meu, primarul de la Bisoca. Şi eu întotdeauna pe la la unsprezece, doisprezece noaptea mă duceam pe la el. Stătea până la doisprezece noaptea, unu, ca să termine – că venea canonizarea. Turna gresie pe jos şi el ieşea  afară să fumeze câte o ţigară, dar se ferea de mine. Şi când m-am dus înapoi, m-a întrebat : „Ce faci, părinte?” „Mă, zic, culcă-te şi tu, că e aproape unu.” „Dar, mata, de ce nu te culci?” „Bă, zic, eu nu mă culc, că am mai dat o roată să văd aici, prin mănăstire”. Într-o zi, el s-a dus la fratele meu, la primar, şi i-a zis: „ Nu mai dorm la Poiana Mărului” „De ce? Nu ţi-a dat părintele de mâncare?” „Nu, mi-a dat mâncare. Am ieşit pe la unsprezece jumate, douăşpe noaptea, să fumez o ţigară. Nu mai era nimeni în afară, doar noi doi în mănăstire. Dar am văzut că părintele Macarie trecea spre cimitir cu o persoană îmbrăcată în alb. Şi am stins ţigara şi am stat şi am ascultat. Şi mergeau spre cimitir. Şi el a venit de la cimitir la mine şi l-am înterbat cine a fost. Da, a fost cineva, dar nu ştiu cine. Nu ştiu cine a fost, dar a fost cineva… Atunci el ne-a văzut şi i-a spus primarului. Da… Dumnezeu…

Dacă ar fi să lăsaţi un testament duhovnicesc ucenicilor, ce le-aţi cere?

Părintele Macarie: Să îngrijească de ce am făcut. Sunt bisericile făcute aici şi în Dealu Sării. Să le îngrijească. Să nu mai facă nimic. Rugăciune, post şi să le îngrijească. Atât. Şi să fie mănăstire de călugări în veci. Să rămâna mănăstire de călugări în simplitate….

II.Mărturii despre părintele Macarie, culese de la oameni care l-au cunoscut

 Un arbore al Ortodoxiei noastre româneşti: Părintele Macarie este un vlăstar şi un arbore al Ortodoxiei noastre româneşti. Şi o pildă vie pentru lumea noastră, atât de biruita de valurile ateismului şi ale îndoielilor. Credinţa noastră a fost mereu la răscruce de drumuri şi a apărat Apusul catolic, căzut astăzi în mâinile fărădelegilor. ( Părintele Justin Pârvu)

Un izvor care curge lin: L-am cunoscut pe părintele Macarie acum vreo zece ani. Mai întâi din auzte, după care prin intermediul unor creştini, am aflat unul de celălalt. Şi dumnealui mi-a trimis de fiecare dată că mă aşteaptă pe acolo şi, în cele din urmă, am ajuns la un hram, de Sfântul Ilie. Sigur că întâlnirea a fost specială. Părintele Macarie e o persoană specială şi l-am simţit, nu ştiu, cu totul special. În sensul că e foarte direct, foarte sincer şi tranşant. Te priveşte, te scanează şi imediat îţi spune ce are de spus, te caracterizează imediat şi îţi spune exact ce trebuie să-ţi spună. Deşi poate să vorbească orice cu tine, dar la sfârsit îţi dă un mesaj foarte subtil, aşa, la fileu: „pac! pac!” . Şi am simţit un sentiment reciproc, ceva care ne-a atins pe amândoi. Mi-a rămas foarte drag şi am tot ţinut legătura prin intermediul creştinilor, ba chiar şi la telefon ne-am auzit de mai multe ori. Chiar i-am cerut sfaturi, de multe ori. Mi s-a întâmplat ca şi dânsul să mă sune să îmi ceară sfatul in multe situaţii, lucru care, ce să spun, pe mine m-a onorat, că totuşi părintele e un om cu experienţă duhovnicească şi foarte îmbunătăţit. Am simţit că ne sprijinim în rugăciune reciproc. Şi lucrul acesta mă bucură. Contează foarte mult să ştii că cineva se roagă pentru tine.

E un trăitor al rugăciunii. Se vede lucrul acesta: seninătatea lui, simplitatea de a prezenta lucrurile. Nu e o persoană complicată, dar e ca un izvor care curge lin şi din care te adăpi şi nu te mai saturi. Cam aşa e părintele Macarie.

Am mai fost odată, acum vreo doi ani, cu toată obştea. A fost şi părintele Valerie pe la noi şi imediat după aceea am tecut pe acolo şi am stat de vorbă cu părintele, am urcat sus la Muntioru. Am urcat destul de greu, dar am urcat. E un peisaj foarte frumos – şi mă bucur că e în Vrancea, eu vrâncean fiind. Şi am stat de vorbă, ne-a primit foarte, foarte frumos aşa, ospitalier aşa şi la sfârşit zic: „Părinte, spuneţi-ne un cuvânt de folos”; pentru că până atunci am tot vorbit lucruri duhovniceşti, dar şi administrative – noi fiind la început – , despre cum se organizează o mănăstire, o obşte. Şi dânsul era tot la început acolo , la Muntioru, când ne-am dus. Şi la sfârşit am zis: „ părinte, daţi-ne un cuvânt de  folos.” Şi s-a uitat aşa la fiecareşi în cinci minute l-a scanat pe fiecare din obşte şi i-a spus exact aşa cum este el. Eu, fiind duhovnicul lor, ştiam foarte bine că spune adevărul, lucruri despre care u nu vorbisem cu părintele. Nu-i spusesem, vedeţi că părintele ăla are cutare, are problemele astea.

Deci un om care, dacă n-ar fi trăitor al rugăciunii şi un plăcut al lui Dumnezeu, nu ar putea să ştie lucrurile acestea, sau nu i s-ar descoperi lucrurile acestea. Sigur că în rugăciunile mele părintele Macarie e  în capul listei. Eu am mulţi la pomelnic, dar părintele Macarie, după episcopul locului, este primul. Părintele are foarte multă experienţă duhovniceascăşi trăire. A stat acolo prin munţii Buzăului, unde au sihăstrit foarte mulţi sfinţi.

Şi începuturile mele monahale au fost tot prin munţii aceia, la Mănăstirea Vărzăreşti, care are o legătură cu Dălhăuţiul şi Poiana Mărului, unde a fost aşa un lanţ de sfinţi care au vieţuit acolo şi au creat o vatră monahală foarte puternică la vremea respectivă. Care la răndul lor, au dat naştere altor sfinţi. S-au format alţi sfinţi în preajma lor. Am simţit şi eu bucuria asta a Sfintei Teodora de la Sihla, de pildă, a cărei prezenţă se simte acolo, la Vărzăreşti, în mănăstirea unde a fost călugărită. Şi a contat foarte mult pentru formarea mea în viaţa monahală. Eu am plecat de foarte mic la mănăstire. La 15 ani am intrat în viaţa monahală şi am stat la Vărzăreşti un an şi vreo lună, după care, fiind foarte aproape de casă, nu mă simţeam foarte liniştit, vizitându-mă familia, prietenii, cunoscuţii. Şi atunci am simţit nevoia să evadez. Şi am plecat la Mănăstirea Cheia, unde am stat foarte mulţi ani şi unde am fost călugărit. După care am uitat de zona mea natală. M-am rupt foarte tare de zona aceea. După care am revenit. Am revenit prin părintele Macarie şisigur că prin părintele Macarie am simţit nevoia să vizitez mănăstirile din ţinutul Vrancei şi al Buzăului, locuri pe care nu le cunoşteam, nu le vizitasem. (Părintele Macarie Şotârcă, stareţul Mănăstirii Sfântul Ioan Rusul din Giurgiu )

Anunțuri

One comment on “Despre un călugăr cu har

  1. o lectie de viata si demnitate !

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: